Monolog

Mi-e dor de tine. Mi-e dor de tot.

Atat de dor incat simt ca ma sfasii pe dinauntru, ca ai luat cu tine ceva din mine despre care nu stiam ca e acolo, nu stiam ca imi trebuie, nu stiam ca iti apartine, am aflat doar cand a inceput sa imi lipseasca. Un fel de apendice, despre care nu stii ca se afla acolo pana nu se inflameaza si incepe sa te doara. Iar in urma ramane o durere care se stinge si o cicatrice care nu o sa dispara niciodata si din vreme in vreme, cand e nor, iti mai da un junghi.

 Mi-e dor sa iti aud vocea, sa ma strigi sa iti fac dializa, sa ma faci sa rad. Nici nu stiam ca ma faci sa rad, dar acum imi dau seama, cand ma uit la ciorba si imi amintesc cum imi spuneai sa nu tai zarzavaturile mari, ca niste folostine. Si eu radeam, imi amintesc. Acum plang.

 Mi-e dor de toate vorbele alea populare pe care le spuneai si mi-e teama ca o sa le uit. Copiii mei nu o sa aibe sansa sa le auda niciodata. Mi-e atat de dor si atat de ciuda ca nu te-am iubit mai mult cand am avut ocazia. Mi-e dor sa ma intrebi unde ma duc, nu ca sa ma controlezi, ci ca sa faci conversatie. Mi-e dor sa imi povestesti cum era cand erai copil.

 Mi-e dor sa ma inveti sa fac mancare. Nu spuneai niciodata ca nu e buna. Ziceai "e buna, dar stii ce ar mai trebui sa ii pui...?" sau "e buna, dar stii ce sa faci data viitoare...?"

 Ma tem ca o sa iti uit chipul si nu vreau. Nu pot sa imi ingadui asta.

 In fiecare dimineata cand suna ceasul si intind mana sa il inchid, ma gandesc la tine, ma gandesc de cate ori ai intins mana spre ceasul ala sa il inchizi si la ce te gandeai atunci, daca iti era somn sau daca te trezisei deja, daca erai suparata sau fericita.

 Da, ti-am pastrat ceasul. M-a durut sa il pastrez, m-a durut si sa il dau. Am invatat sa ma obisnuiesc cu durerea de a ma gandi la tine. Nu e drept, stii? Nu e drept sa trebuiasca sa suporti atata durere cand te gandesti la cineva drag. Cum pot unii oameni sa vorbeasca despre cei ce au murit, razand? Sa isi aminteasca lucruri amuzante din viata lor si sa rada?

 Poate voi reusi candva. Poate o sa doara mai putin, cu timpul. Mi-a dovedit doar ca le vindeca pe toate. Vreau sa uit, dar nu vreau sa te uit. Niciodata.

 Pentru ca te-am iubit.

 Si te iubesc.

"Cu timpul, vei invata ca, incercand sa ierti sau sa ceri iertare,
sa spui ca iubesti, sa spui ca ti-e dor, sa spui ca ai nevoie,
sa spui ca vrei sa fii prieten,
dinaintea unui mormant,
nu mai are nici un sens.
Dar din pacate, se invata doar cu timpul…”
Jose Louis Borges

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Proba 23. Tehnologia Philips, la picioarele tale

Imagine
Dicţionar de electrocasnice şi expresii sau Lucrurile fãrã de care nu pot trãi Filtru de cafea: acel obiect pe care îl vãd rar, pentru cã cel mai des îl utilizez cu ochii închişi de somn. Frigider : cuvânt ce provine din stomaticescul “mi-e foame” şi  este casa bunãtãţilor. Atunci când casa bunãtãţilor e goalã, şoarecii joacã pe masã. În acest caz şoarecele fiind livratorul de pizza. Aspirator : varianta scurtã a expresiei “mama, îmi faci şi mie curat în camera?” sursa Maşinã de spãlat : acel aparat de spãlat genţi, poşete şi pantofi. Probabil şi haine. sursa Oferteelectrocasnice :  veste bunã şi motiv pentru a achiziţiona un cuptor cu microunde şi un prãjitor de pâine. sursa  Robot de bucãtãrie : un robot care bucãtãreşte, nu? Nu? Grãtar : obiect des utilizat împreunã cu expresia ”de azi am intrat la regim!” sursa Fier de cãlcat : Obiect bun la casa omului, folosit pentru a întinde şi netezi haine. Uneori şi pã
Citiți mai multe

Proba 15. Cu sculele electrice potrivite, si tu poti fi un mester priceput!

Imagine
De când mã ştiu, am iubit natura. Unii îşi doresc vile, lux şi nşpe mii de plasme. Eu vreau o cabanã de lemn pe un deal, o grãdinã cu de toate şi mulţi copaci. Oamenii au uitat importanţa copacilor, eu nu. Fotografie din arhiva personala  În urmã cu aproape zece ani am plantat un stejar la ţarã şi eram atât de încântatã, de ziceai cã am luat Nobelul. Era o nuieluşã atât de fragilã, încât pãrea cã orice vânt îl poate rupe. Îi puneam apã şi vorbeam cu el: “sã te faci mare şi frumos, sã faci umbra în curte!”. Când eram mica, o ajutam pe bunica la treburi prin curte: dãdeam de mâncare la pui, sãpam florile cu sãpãliga, iar când se culegea via eram prima. O boabã mergea în coş, una în stomac. Când nu fãceam diverse treburi în curte, mã urcam în copaci, îmi juleam genunchii, înotam în Argeş, alergam, îmi juleam din nou  genunchii, dar eram tot timpul cu zâmbetul pe buze. Una dintre activitãţile mele preferate era sã merg desculţã pe pãmântul proaspât arat. Masaj la tãlpi mai
Citiți mai multe

Pãrându-mi rãu de adolescenţã

Imagine
Era o dung ă alb ă pe atunci r ă v ăş it ă în piezi ş dinspre arbori spre trotuare. Noi treceam alunecând pa ş ii no ş tri atingând clipele r ă t ă citoare. O, erai un om frumos, ş i sub ţ ire, foarte palid!… Printre ochii t ă i curgea un m ă nunchi de aripi albe, parc ă cineva pe sus cu o coas ă retezase din spinarea lui Iisus aripe melodioase… tu treceai mânjit pe aripi ş i cu pene ş i cu fulgi. Unde e ş ti tu cel de-atuncea unde fugi? Nichita Stãnescu- Pãrându-mi rãu de adolescen ţ ã Ȋ mi aduc aminte…Pe vremea aia, puteam alege sã fiu orice. Oricine. Mã complãceam ȋ n “nu ş tiu cine sunt, nu ş tiu ce vreau, nu ş tiu de ce trãiesc” pentru cã era o atitudine care mã atrãgea, atât, care ȋ mi sporea farmecul personal. Mã jucam cu toate chestiile dark, care pe ceilal ţ i ȋ i speriau de moarte. Eram mai liber ca acum. Acum nu pot fi decât eu. Deja mi-am desenat ni ş te coordonate, nu ş tiu dacã mai pot fi oricine mi-a ş propune.
Citiți mai multe