Optimism

Cica erau doi frati gemeni - unul pesimist si unul optimist. Cel optimist era evident mereu multumit de toate, cel pesimist se plangea de orice. 
De ziua lui, Pesimistul primise o bicicleta rosie superba. Incepe sa bombane nefericit: 
- Da, o bicicleta! Pana invat sa merg pe ea... si pe urma o sa am o pana, o sa trebuiasca sa ii schimb cauciucul, o sa cad si o sa imi sparg capul! Tu, Optimistule, ce tot cauti acolo? Ce ai primit?
Optimistul:
- Am primit o balega si acum caut poneiul, ca trebuie sa fie pe aici pe undeva!

Eu, de cand ma stiu, am fost pesimista. De ce? Pentru ca am considerat ca mai bine sa fiu pregatita pentru ce e mai rau, ca sa stiu cum sa fac fata a ceea ce la un moment dat reprezinta raul, decat sa imi fac sperante ca va fi bine si raul sa ma loveasca in bot.
Daca va fi rau, voi sti cum sa reactionez, iar daca va fi bine, voi avea o surpriza placuta.
Insa zilele astea, de cand ma zbat atat cu facultatea mortilor, am invatat sa fiu mai optimista.
Pentru ca am avut atatea pe cap, incat nu am mai fost in stare sa fac fata raului in toate formele lui. Asa ca, pentru sanatatea mea psihica, a trebuit sa ma conving ca va fi bine, ca sa nu explodez.
Si iata-ma pe mine spunandu-mi: o sa fie bine, in loc de cum naibii ma descurc cu asta, si sunt sigura pe mine ca stiu tot si o sa reusesc in loc de sa-mi bag picioarele ca nu mi-a intrat nimic in capul asta sec.
Poate a fost o parte autosugestie, o parte noroc, o parte stiinta, dar a functionat.
Ce o sa fac maine la examen? O sa iau 10, da-l in ma'sa', ca nu s-a inventat inca situatie careia sa nu ii fac eu fatza.